Bătălia de la Salca Roșă-Târnava de Criș

În octombrie, românii se răscoală peste tot. Știu că nu mai au ce aștepta. Răbdarea și așteptarea în liniște a soluțiilor la revendicările lor, cum îi tot îndemnase Iancu de atâtea luni, nu-și mai au rostul. Acum și Iancu găsește justificată începerea luptei pentru drepturi, spunând mai marilor vremii:

– Pe noi ne-a răsculat nerecunoașterea naționalității, tirăniile și barbariile conservatorilor și aristocraților maghiari din Transilvania, pe care poporul în această epocă nu le-a mai putut suferi.^[1]

În Zarand, după ce au fost omorâți în târgul Bradului 13 români, furia localnicilor nu mai cunoscu margini. Răbdarea lor se sfârșise. Se organizară și hotărâră să pună stavilă jafurilor și crimelor la care se dedau nobilii maghiari de câteva luni. Și așa porniră într-o zi de 26 octombrie, hotărâți să se răzbune pe cei care-i oropseau de atâta vreme, omorând la Gura Vacii, între Brad și localitatea Vaca, un număr de 13 persoane din familiile nobililor Brady și Kristiory^[2], care auziseră de furia iobagilor și încercau să fugă din calea lor.

Pentru a restabili ordinea în zonă și a preîntâmpina astfel de excese, Iancu și Buteanu trimiseră în zonă pe tribunii Aviron Telechi, cancelist la trezaurariat, pe Alexandru Chendi, asesor la comitat și cancelist, și pe Ioan Nemeș Nobili, învățător la Abrud. Ajunși în Brad, aceștia luară sub oblăduirea lor familiile proprietarilor maghiari, care scăpaseră de furia românilor.

Dar auzind că pe valea Crișului Alb urcă dinspre Arad o coloană de vreo 1000 de honvezi, husari, gardiști și soldați cu gânduri de represalii împotriva populației românești, tribunii strânseră o oaste de vreo 3000 de crișeni, înarmați cu ce avuseseră la îndemână, cu gând să oprească înaintarea maghiarilor pe Criș în sus.

Românii ajunși în localitatea Târnava, își organizară tabăra în lunca Crișului, având în spate, spre nord și nord-vest, precum un zid de cetate, spinarea dealurilor cu vârful Brotuna și Măgulicea. Iscoadele însă veniră cu vești triste: tribunul Chendi, care pornise cu o mână de oameni să oprească înaintarea maghiarilor la Gura Văii, fusese prins în Hălmagiu și dat morții, iar populația terorizată și măcelărită.

Gândind că maiorul Gaal nu-și terminase încă toate răfuielile cu populația hălmăgeană, și mai întârzie înaintarea spre Brad, obosiți de drum și fără grijă, românii se așezară care pe unde apucară, desfăcându-și sărăcăcioasele merinde luate în desagi de acasă: câte un boț de mămăligă uscată, o ceapă și niște fărâme de brânză. Locotenetul Klima, sub comanda căruia se aflau cetele de crișeni, nu se gândi deloc la un iminent atac al honvezilor, așa că nu puse nici o strajă, nici un om de veghe.

Când prânzul românilor era în toi, dinspre Ociu, din partea dreaptă a taberei, năvăli asupra lor un grup de cavalerie, urmat de un alt grup de husari. În timp ce gloata neinstruită și neînarmată a țăranilor români încercă cu disperare să se organizeze și să se opună acestui atac, din Vârful Măgulicea, fură slobozite asupra lor, salve răsunătoare de tun.

Atunci, în rândurile românilor se produse o învălmășeală și o derută cumplite, mai ales, când și dinspre nord, din vârful Brotuna, începură să curgă asupra taberei alte grupuri de honvezi și gardiști bine înarmați care semănau moarte și jale în calea lor.

Încercuiți și atacați din toate părțile, românii cădeau secerați cu zecile, loviți de plumbii și săbiile honvezilor. Cu bâte, securi, îmblăcie și coase încercară o vreme să opună rezistență iureșului aducător de moarte, însă fără nici un rezultat. Văzându-se copleșiți de dușman, într-o debandadă totală, unii își aflară scăparea fugind spre Tomești și Baia de Criș.

 În urma celor fugiți lunca Crișului rămase presărată cu mormane de leșuri^[3], iar pâraiele ce coborau spre Criș aveau undele roșii de cât sânge cărau la vale. Sângele mustea în băltoacele din luncă, îneca ierburile pârjolite de brume, îmbrăca tufișurile și sălciile în haine de purpură, încât, părea că lumea întreagă se învelise în sânge^[4].

Doar în locuri izolate se mai auzeau zgomote și strigăte de luptă, acolo unde câțiva români prinși în încercuire, încercau să scape de moarte. Dar peste câmpul de luptă răsuna încă tragic, în dungă, clopotul bisericii. Chiar dacă acum sunetul său nu mai avea pe cine să cheme la luptă, măcar avertiza populația satului de primejdia care o pândea.

Odată măcelul pe câmpul de luptă încheiat, honvezii tăbărâră asupra satului. Câțiva se îndreptară spre biserică. Sus în turn, Ionuț, fiul clopotarului, continua să tragă cu nădejde de funia clopotului. Primul glonț slobozit de honvezi îl lovi în picioare. Căzu în genunchi, dar după un moment de șovăială prinse din nou funia clopotului. Al doilea glonț îl lovi în mână, dar cu cea sănătoasă continuă să tragă clopotul cu disperare. Știa că sunetul lui îi va salva pe mulți dintre săteni. Poate chiar pe prietenii săi, poate pe vecini, sau chiar pe mama sa. De aceea, când puterile nu-l mai ajutară, iar gloanțele îi șuierau pe la urechi, prinse cu dinții de funie. Capul îi vâjâia, ochii i se împăienjeneau, urechile îi țiuiau, biserica se legăna parcă odată cu limba clopotului, nici nu mai știa unde e cerul și unde e pământul dar se încrâncena să zgâlțâie funia aceea aspră ce mai păstra urma mâinilor tatălui său, ce căzuse și el în măcelul de sub Măgulice. Apoi, cu un șuier prelung un glonț i se înfipse în țeastă… Trupul îi căzu pe grinzile de lemn ale turnului, iar clopotul mai sună o vreme trist peste satul de acum în flăcări și peste câmpul de leșuri și sânge din lunca Crișului Alb.

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, 1965, p. 81.

^[2] Tragedia clerului și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849, de Lazăr Ioachim.

^[3] În lupta de la Târnava au căzut între 1000-1200 de români, fiind cea mai grea înfrângere suferită de armatele române revoluționare. În zilele următoare, sub comanda maiorul Gaal, zeci de sate au fost jefuite, devastate, incendiate, iar locuitorii lor spânzurați, împușcați sau maltratați (Silviu Dragomir, Ioan Buteanu, prefectul Zarandului 1848/1849).

⁴ Datorită numărului mare de morți și al sângelui care băltea peste tot în lunca Crișului, înroșind până și sălciile, locul bătăliei a rămas cu denumirea de Salca Roșă (Nicolae Cristea, Salcia roșie, p. 33).

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

Iancu – ascuns în huda de la izvoarele Crișului Alb

În munți, vara și-a intrat pe deplin în drepturi. Pădurile freamătă ușor în cântec vesel de păsări, mângâiate de razele calde ale soarelui. Fânețele înflorite îmbracă coastele repezite în covoare înmiresmate.

Deși au trecut atâtea luni de când moții își caută dreptatea, ei nu au obținut nimic până în prezent. Din contră, asupririle și nedreptățile revărsate asupra lor de comenduire s-au înmulțit. Toate drumurile și văile gem de husari, de secui și gărzi maghiare ce schingiuiesc și batjocoresc populația în fel și chip, tăind cosițele fetelor, snopind țăranii în bătăi și prădându-le bunurile puține.

Dar întâmplarea care-i hotărî pe moți să iasă din cumintea lor așteptare, la care îi îndemnau tinerii fruntași, fu cea de la Mihalț. Acolo, iobagii români au ocupat cu forța o bucată de pământ din moșia domnească. Atunci Banffi, comitele suprem al Albei de Jos, chemă trupele grănicerilor secui și ale gărzii cetățenești din Aiud, care traseră fără milă în mulțime, omorând doisprezece țărani.

Acest fapt îl lămuri întrutotul pe Iancu de intențiile guvernului, de disprețul total al acestuia față de revendicările românilor, deoarece, pe lângă faptul că sfida de atâta timp aceste revendicări, acum decretase și dizolvarea Comitetului Român de la Sibiu.

Era clar, pentru oricine voia să vadă și să înțeleagă, că nobilimea din Transilvania nu va renunța în ruptul capului le drepturile și prerogativele sale, în favoarea unei populații care fusese văzută secole de-a rândul ca o turmă de animale bune de tras în jug, și nimic mai mult.

Așadar, după aceste evenimente, Iancu se hotărî pentru acțiune. Nu mai vru să asculte de sfaturile lui Bărnuțiu și Barițiu, care-l îndemnau mereu la răbdare. Era conștient că de acum,  așteptarea și tergiversările guvernanților, nu vor face altceva decât să aducă tot mai multă suferință în rândul românilor și tot mai multe victime.

Inima Iancului sângerează de durere pentru câtă nedreptate se face moților săi și se pregătește ca de aici înainte să răzbune orice nedreptate și orice violență. De aceea, sfidează reprezentații puterii politice, continuând să strige revendicările moților, pregătindu-i de luptă, cu tot cu femei, conștient că doar prin luptă, cu prețul sângelui și al jertfei își vor putea obține drepturile. El, cel ieșit din sângele și carnea lor, el, cel legănat de susurul acelorași ape de munte ca și strămoșii săi, cu rădăcini adânc înfipte în tăria acelor munți, în cugetul căruia încă răzbat chemările la luptă ale Horii, el știe cel mai bine suferințele și dorințele moților. Și ei știu asta. De aceea îl prețuiesc nespus, ca pe un rege al lor, ca pe un conducător destoinic, cu vorba scurtă dar hotărâtă, în graiul oamenilor de la munte, de multe ori presărat cu glume sau înflorit cu pilde și încurajări. El le-a sădit în suflet o dorință de libertate și dreptate fără limite, dar și un curaj pe măsură, făcându-i să fie conștienți de puterea lor, a celor mulți și necăjiți, spunându-le: Cine nu se bucură de zorile mărețe ale libertății trebuie socotit fricos, nevrednic de a le privi^[1].

Însă, după alarma generală pe care a dat-o Iancu în munți, când au fost trase clopotele în dungă de sub Găina, prin Vidra, Albac, Scărișoara și prin toate celelalte sate, strigându-se: La arme!^[2], adunându-se popor mult în tabăra de la Gura Râurilor, cu coase și furci, într-o bună rânduială, autoritățile îl urmăresc, dorind să-l prindă, cum de altfel, au făcut și cu alți fruntași români.

În munți sunt trimiși acum 200 de soldați împărătești și 300 de secui. O parte dintre fruntașii românilor sunt citați să se prezinte în fața comisiei, la Câmpeni. Toți cei care răspund chemării sunt arestați, iar alții sunt prinși de patrulele de soldați care colindă pe toate drumurile. Cei prinși sunt amendați, bătuți cu vergi, maltratați.

Iancu se numără printre cei care au refuzat să se prezinte în fața comisiei, de aceea este urmărit de patrule mai rău decât un hoț și un ucigaș. O întreagă companie de secui sub comanda vicecomitelui Pogany, supraveghează Vidrele și comunele din jur, pentru a-l prinde pe Iancu. Din oamenii săi de legătură, unii au fost arestați, iar alții fiind urmăriți și fugăriți, stau ascunși în pădurile sălbatice și întunecoase de sub Muntele Găina.

Între timp, Iancu își găsise adăpost într-una dintre colibele sătenilor, situată pe cursul sălbatic al unui pârâiaș de munte, colibă săpată în malul de pământ, bine dosită. Din acea văgăună ieșea în culme și supraveghea intrarea și ieșirea patrulelor din sat, aflate în căutarea lui. De aici, scrise o scrisoare către comisia condusă de Kozma, că nu se va prezenta pentru anchetă, deoarece nu are nimic care să-i apese conștiința. Toată înarmarea și pregătirea realizată cu moții săi, spune că a făcut-o doar ca mijloc de apărare împotriva agresiunii la care sunt supuși de către forțele militare ce bântuie ținutul.

Dar, în timp ce scria o altă scrisoare către Bărnuțiu, pentru a-l pune la curent cu mișcările românilor din munți, în coliba sa năvăli prietenul său din copilărie, Gavril Bădărău, suflând greu de la urcușul pieptiș, făcut în grabă mare.

– Hai, degrabă să fugim! se adresă el Iancului. Potera de panduri răscolește tot satul. Prind bărbații și femeile și-i bat, să afle unde te ascunzi. Nu mi-i frică de bărbați, că ar fi slobozi la gură, dar poate or nimeri o femeie mai slabă de înger, ori un prunc, care să-i îndrume încoace.

– Paza bună, trece primejdia rea! Ce-i bine, îi bine! Hai, că ne-om duce și ne-om ascunde în huda ceea de pă Criș. E locul cel mai sigur. Și dacă vine potera, avem o a doua ieșire, ce-i drept, cam îngustă, drept către pădure.

În timp ce vorbea astfel, Iancu își legă în spate cu niște curele, cerga ce o avea la îndemână, iar în tașca de piele își îndesă hârtiile și uneltele de scris. Gavrilă sosise din sat cu niște merinde puse în grabă în desagii ce-i avea pe umăr. Împreună, părăsiră adăpostul, îndreptându-se în mare grabă spre Blăjeni, către peștera aceea aflată în dunga Crișului, bine adăpostită de pădurile bătrâne și întunecoase din jur.  Intrarea peșterii era înspre amontele văii, iar ieșirea în caz de urgență, în aval. Așa puteau să supravegheze valea și cărarea care o însoțea, din ambele direcții.

Ajunși la peșteră, se instalară cum putură mai bine într-un cotlon al ei mai ferit de curenții ce străbăteau galeriile și-și făcură noile planuri de acțiune. În primul rând cad amândoi de acord asupra faptului că de ascunzătoarea lor trebuie să știe cât mai puțină lume. Nu că nu ar avea încredere în moții lor, dar cine știe pe unde se vor zvântura iscoadele comenduirii, trăgând peste tot cu urechea la discuțiile sătenilor.  

Apoi, Iancu începe să scrie un cuvânt de încurajare către moții săi, nu care cumva aceștia să-și piardă speranța, să deznădăjduiască, să renunțe la luptă sau să creadă că i-a abandonat. Astfel, în cuvântul lui adresat țăranilor, el îi îndeamnă să rămână liniștiți atâta timp cât el va lipsi dintre ei, pentru că, prin orice mijloace, dreptatea lor va trebui să izbândească. Să nu purceadă la acte de violență, să nu amenințe pe nimeni, ci să ceară neîntrerupt să fie lăsați a umbla pe drumul lor, în căutarea dreptății^[3].

– Vezi, tu, se adresă Iancu lui Gavrilă, nobilimea maghiară, nu o să renunțe niciodată la drepturile ei. Ea ne privește ca pe niște animale bune de jug, care nu-și cunosc drepturile și nu și le apără. Pădurile sunt ale noastre, dar nu ni le dau. Iar fără ele, moțul e ca fără de viață. Pădurile sunt aurul nostru, averea noastră, pita și îndestularea noastră.

Dar acești domni de unguri fac cu neputință orice înțelegere cu poporul român și tot ei caută să-i zădărnicească eliberarea^[4].

– Dacă ne-or da drepturi, ei de unde și-or mai stoarce averile? întrebă Gavrilă. Nu ne lasă ei din gheare, nici morți.

– Cu prețul vieții, și noi, jurăm să ne câștigăm libertatea, spuse Iancu strângând mânerul unuia dintre pistoalele de la brâu.

Peste zi, unul dintre ei, păzește mereu intrarea grotei care se deschide spre unul dintre pâraiele ce coboară năbădăios culmea dinspre apus, formând o cascadă de câțiva metri, chiar aproape de intrarea în grotă, după care se varsă în undele Crișului Alb, aflat aici, nu departe de izvoare. Pădurea acoperă și învelește stâncăriile locului ale căror picioare sunt udate de undele celor două pâraie, formând o draperie densă de verdeață, care transformă locul într-o veritabilă tainiță.

Pe drumul îngust de care, ce însoțește curgerea Crișului, trec adesea soldații secui, fără să bănuiască ascunzătoarea din apropiere. În schimb, odată cu lăsarea întunericului, numeroase umbre tăcute se furișează printre arbori și căderi de apă, spre grota din peretele de piatră. Sunt oamenii Iancului care cutreieră satele din Zarand, pentru a-i pregăti și pe acești moți de luptă. Așa se transformă pentru aproape o lună de zile, acest loc tainic, din margine de drum, nebănuit de cătane, într-un cartier general al Iancului, care era conștient că doar o înțeleaptă, ordonată și masivă pregătire și organizare a românilor, va avea sorți de izbândă.

Iar această desăvârșită organizare a lui Iancu se văzu în 21 septembrie, când Iancu intră în Blaj cu o oaste de 6000 de moți înarmați, care se alătură altor 60.000 de români gata de luptă.    

Ajuns pe Câmpia Libertății, Iancu se urcă pe o tribună și strigă celor adunați:

– Pretențiile noastre sunt sfinte, pre cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preț^[5]. Cu mâinile goale, sau cu ce arme om avea la îndemână, acum, noi suntem gata a ne lupta pentru drepturile noastre! O venit și vremea noastră!

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 65.

^[2] Ibidem, p. 62.

^[3] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 64.

^[4] Ibidem, p. 66.

^[5] Ibidem, p. 70.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

„O privire spre trecut…Un pas spre viitor”

Este o plăcere și o bucurie să vedem cum tot mai multe proiecte, derulate de școli pe diverse teme, implică muzeul nostru!

 

Azi, elevii clasei a IV-a B de la Colegiul National Pedagogic „Regina Maria”, însoțiți de doamna profesor Claudia Giorgiana Dan, au venit la muzeu, pentru a afla cât mai multe informații despre restaurarea unui artefact, în cadrul proiectului „O privire spre trecut…Un pas spre viitor” (coord. doamnele profesor Claudia Giorgiana Dan și profesor Anca Boriță).

 

Colegii noștri de la Secția de Restaurare, Investigații și Conservare i-au ghidat pe cei mici prin lumea fascinantă care este laboratorul de restaurare, ajutându-i să afle despre ceea ce se întâmplă zi de zi în activitatea de „readucere” la viața a obiectelor istorice!

 

Mulțumim Colegiului Național Pedagogic „Regina Maria” pentru colaborare, iar colegilor noștri restauratori, coordonați de doamna Ioana Popițiu (expert restaurator, șef serviciu al Secției de Restaurare, Investigații, Conservare), felicitări pentru încă o acțiune reușită!

 

 

Proiect educaţional „Istoria învăţată altfel. La muzeu”

parteneriat între Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane şi instituţiile de învăţământ din Deva

(Pentru înscriere în proiect, persoana de contact din partea MCDR este doamna Corina Adriana Muntean – mobil 0751666891)

Suntem încântați să vedem, cum alt proiect al muzeului nostru prinde viață!

 „Istoria învățată altfel. La muzeu”, a debutat vineri, 29 martie, cu participarea elevilor de la Liceul Tehnologic „Grigore Moisil” Deva, însoțiți și coordonați de doamna profesor Șortan Joca Violeta.

Elevii clasei a X-a B, profilul turism, au participat la desfășurarea modulului „Patrimoniul turistic, lecția – Muzeul – obiectiv turistic cultural!”

În timpul lecției au fost prezentate trei muzee, după care tinerii au avut parte de turul complet al expozițiilor noastre.

Mulțumim Liceului Tehnologic „Grigore Moisil” Deva pentru colaborare!

Proiectul nostru va continua!!!

Avram Iancu – Gândurile unui moț. Pregătiri de luptă

Vreme de două mii de ani, valuri, valuri de populații au trecut pe aici, precum talazurile mărilor în furtună. Noi ne-am ținut strâns lipiți de pământul nostru, cu rădăcinile adânc înfipte în țărâna udată cu sudoarea, lacrimile și sângele străbunilor, așa încât, furtunile, vifornițele și talazurile mari ale istoriei nu ne-au spulberat, nu ne-au risipit. Am rămas tot aici, iubind cu disperare acest pământ ce ne era casă și leagăn de îngropăciune și pită de pus pe masă. Da, am stat cu rădăcinile adânc înfipți în pământ, până când el nu a mai fost al nostru. Ne-a fost luat de alte neamuri. Dar tot noi l-am udat cu sudoarea și lacrimile noastre, tot noi l-am lucrat și l-am mângâiat cu palmele noastre aspre și bătătorite, până când el își revărsa bogăția.

Dacă nu am mai avut pământ pentru rădăcini, atunci ne-am înfipt și mai puternic rădăcinile în cer. Ne-am hrănit mai mult cu pâinea venită de sus, decât cu cea ieșită din țărâna muncită de noi. Și-această pâine ne-a întărit și ne-a oțelit. Așa am supraviețuit veacuri de-a rândul, când cu rădăcinile înnodate în glie, când cu rădăcini neasemuit de lungi sprijinite de cer, ancorați cu trăinicie între lumea de jos și lumea de sus.

Dar acum, nu se mai poate. Nu mai putem îndura atâta batjocură și umilință, atâta neîndurare și rea-voință. A sosit timpul să ne ridicăm fruntea din țărână. Am cerșit mereu drepturi, am murit de multe ori pentru ele, am fost bătuți și schingiuiți, dar astăzi suntem hotărâți să pierim până la unul, pentru libertatea noastră.

Iancu ne este alături. Ne îndrumă, ne veghează, ne încurajează. L-am auzit când le-a spus cu hotărâre celor puternici: Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari să și-o stoarcă prin luptă!^[1]. Drept îi, că suntem tari și mulți, așa cum ne-a încurajat tot Iancu, și ne-a deschis ochii că-i putem birui.

De aceea, ne-am și apucat de treabă. Din uneltele de lucru, ne-om face arme și-om merge cu piepturile goale împotriva plumbilor sloboziți de dușman, împotriva ghiulelelor și a furcilor ce ne așteaptă la marginea drumurilor cu ștreangul pregătit. Dar vom birui, știu bine.

Acum îmi ascut securea. Ea e unealta de căpătâi a moțului, a treia lui mână. Fără ea ar fi un om mort. Cu ea își taie lemnul din pădure pentru a-și face casă, grajd și cocină. Cu ajutorul ei își face gard pentru a-și împrejmui gospodăria, dar și șindrilă pentru a-și acoperi casa. Cu securea își înfrumusețează și-și încrustează stâlpii porții sau ai târnațului. Tot cu ajutorul securii își face jug pentru prins boii, și carul și-l face cu ajutorul ei, și roțile, grapa, plugul, războiul de țesut al femeii, furca ei de tors, fusul, croșeta, andrelele, grebla, ciubărul, donița pentru apă, șuștarul pentru lapte și tulnicul, și lauta, și fluierul pentru cântece în fapt de seară. Tot cu securea își face moțul patul în care doarme, masa pe care mănâncă, lavița pe care se odihnește, scaunul, blidul și lingura, leagănul pentru prunci.

Cu ajutorul ei ridică spre cer biserici frumoase, construiește poduri peste ape, mori și șteampuri pentru minereu, vâltori și pive. Dar ce nu face moțul cu securea lui! Ea îi este poate cel mai bun tovarăș de-a lungul întregii sale vieți. Ea nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, așa cum nu poți înlocui o mână sau un picior. Ea înseamnă viață. Însă de această dată, eu o voi ascuți pentru a semăna moarte și durere.

După ce mi-am ascuțit securea, toporul și barda, m-am apucat să ascut coasa și s-o îndrept, să o fac armă de luptă… Biata coasă! Ea știe să cânte și să șuiere în zorii zilelor de vară, îngânată de glasul păsărilor, în timp ce culcă în brazde lungi, șerpuite, fânul înmiresmat, încărcat de boabe strălucitoare de rouă. Mânată cu destoinicie de mâinile puternice ale moțului ea îmbrățișează ierburile fragede, pline de flori: mănunchiuri de margarete, de crețușcă, de iarba cucului, de clopoței albaștri, de sulfină, de sunătoare, de clocotici și grozamă, le îmbrățișează cu drag și le sărută ca pe niște fete frumoase pe care apoi le pune la pământ. Ele vor fi apoi sărutate cu foc de soarele verii, mângâiate de adierile suave ale vântului, adormite de cântecul păsărilor și freamătul pădurilor din jur. Și vor deveni în iarnă hrană parfumată pentru vite și lapte bun pentru familia moțului. Dar acum nu pregătesc coasa pentru a îmbrățișa iarba, ci pentru a lovi și a aduce moarte. Nu va simți parfumul florilor coasa mea, ci, doar mirosul sângelui.

Și-am mers apoi la fierarul satului, care nu-și mai vede capul de treabă. Din fierul plugurilor el face acum lăncii. La tot satul. Din plugul care altădată tăia pământul nostru sărac, îl scormonea, îl dumica pentru a primi sămânța de orz, de ovăz, mai rar de grâu, pentru ca moțul să aibă bucate cât să supraviețuiască, acum facem lăncii. Cât mai multe lăncii. Arme de luptă. De vom câștiga, și pită va fi mai multă pe masa pruncilor noștri.

Și Horea o fi tare mândru de noi. Sigur ne vede de-acolo de unde e acum, din raiul străbunilor noștri. Cu fiecare nouă lance făurită de fierar, se mai închide o rană din pieptul celor căzuți în răscoala din cel veac și din toți anii noștri de suferință.

Da, iacătă-i gata, lancea mea. Îi tare faină! Lucește în soare și parcă strigă libertate! O pun în târnaț în așa fel, încât la fiecare răsărit până ce-om pleca la luptă, soarele să-și joace razele în luciul ei și să-i dea putere. Ei și mie.

Dar mai pregătesc lângă lance, coasă și secure, îmblăciul și bâta. Cu îmblăciul zdrumicam altădată spicele de orz și grâu, pentru a le transforma în aur bun de pus pe masă, în pită dulce, dar astăzi, cu el voi îmblăti dușmanul. Iar cu bâta mi-am apărat întotdeauna oile și vitele de jivine, de atacul lupilor sau al ursului. Acum o pregătesc pentru altfel de dușmani. Și chiar de ne-om lupta doar cu mâinile goale, eu știu, că tot de partea noastră va fi izbânda. Așa să ne ajute Dumnezeu!

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 46.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

Iancu la Câmpeni

Zi însorită de vară la Câmpeni. Arieșul curge liniștit la vale, oglindind în undele sale cușmele împădurite ale munților din jur. Dinspre poienile aninate ici-colo pe coastele din jur, coboară până în târg mireasma dulce a fânațurilor înflorite.

În târgul de animale aflat pe malul Arieșului e vânzoleală și gălăgie multă: strigătele târgoveților se amestecă cu sunetul tălăngilor, cu zbieretul vacilor, vițeilor, boilor, oilor și caprelor aduse spre vânzare. Pe delături, cei veniți de departe, la focuri mici de vreascuri, își încropesc câte ceva de-ale gurii. Câte o fată rumenă în obraji, sau câte o nevastă aflate lângă mărfurile unui văsar, cercau ba un tulnic, ba altul, să vadă care sună mai frumos, pentru a putea în fapt de seară să-și cânte din târnaț, aleanul ce le apasă.

Alte femei târguie donițe pentru muls vaca sau pentru adus apă de la izvor, ori câte o oală pântecoasă pentru zeamă, de la olarii de pe Criș. Cele cu dare de mână se uită, întorcându-le pe toate părțile, la pieptarele de Abrud și Zlatna, încercând să le găsească vreo hibă, doar vor putea coborî prețul.

Pe marginea drumului care însoțește curgerea Arieșului, se înșiruie târgovețe cu brușuri de sămătișă, gioabe de smântână, putini cu brânză, oale cu lapte dulce și lapte covăsât, cu grămăjoare de bureți de toate soiurile, cofe pline cu fragi și zmeură.

Târgul însă, e tare slab. Păru să se anime odată cu terminarea slujbei de la biserică, când în târg intrară și cei care participaseră la liturghie…

În aer plutea o stare de surescitare generală, de neastâmpăr, de tensiune mare cu greu ținută în frâu. Bărbații aflați în târg se adunau grupuri, grupuri, discutând și gesticulând înflăcărat. Trecuse aproape o lună de la Adunarea cea Mare de la Blaj, iar solicitările lor nu primiseră nici un răspuns favorabil, ba mai mult, Dieta de la Cluj votase unirea Transilvaniei cu Ungaria. Au fost încrezători în puterea hotărârilor de la Blaj și totuși, nu li s-a făcut dreptate, nici cât negru sub unghie. Amărăciunea le cotropea sufletul ca o otravă. Și peste toate acestea, tot ei sunt cei urmăriți și brutalizați de gărzile maghiare, loviți, batjocoriți fără motiv, prădați și de puținele bunuri pe care le au. Mihălțenii au fost uciși, iar Balint și alții închiși. Doar lupta dreaptă le-a rămas singura speranță. Și Iancu le-a spus în ultima vreme, să fie pregătiți de luptă.

Apoi, deodată, într-o margine a târgului se auziră strigăte, vociferări, încăierări, chiar pocnet de pistoale. Toată lumea aflată în târg se buluci într-acolo. Și lume era multă, pentru că se strângeau oameni la târgul din Câmpeni de pe toată valea Arieșului, ba mai veneau și moții de dincolo, de pe valea Crișului Alb. Întreagă acea mare de târgoveți, tălăzuia spre colțul acela de târg, precum valurile unei mări înfuriate.

De fapt, ce se întâmplase? Printre târgoveți se nimeriseră și oameni de-ai fiscului. Moții aflați în târg, de cum îi văzură, încurajați de ulcelele de vinars sorbite încă de dimineață și de nemulțumirile adunate în suflet de veacuri, tăbărâră asupra lor mai întâi cu vorba, apoi cu pumnii. Unul dintre ei scăpase cu fuga și chemase honvezii, care cu săbii și arme de foc, încercau să ostoiască furia iobagilor și să prindă pe cei care iscaseră toată neorânduiala. Dar soldații se văzură neputincioși, gata, gata să fie înghițiți de mulțimea furioasă ce bulucea în jurul lor fără oprire, din toate marginile târgului. Când se credeau pierduți, striviți de marea de oameni furioasă, din mulțimea care se retrăgea făcându-i loc, spre ei veni un tânăr înalt, cu chipul încadrat de un păr bălai bogat, cu ochii mari și frumoși, de culoarea albăstrelelor. O mustață dreaptă îi încadra gura ce exprima demnitate și hotărâre. Era îmbrăcat în straie moțești. Ajuns în centrul răzmeriței, se săltă pe una dintre tarabele târgului, aflată în marginea Arieșului. De cum îl văzu, lumea se potoli ca prin farmec, așteptându-i cu nerăbdare cuvintele.

– E Avram, feciorul judelui Iancu din Vidra, se auzi murmur în mulțime, murmur ce trecu din gură în gură, precum undele apelor ce se lovesc de maluri… El e cel care ne ajută cu sfaturi în pricinile noastre cu fiscul și cu grofii unguri. E tribunul nostru!

– El este mândria și salvarea noastră! completă altul.

– Nu acum! Încă n-a venit vremea noastră! strigă el spre mulțime. Mai aveți răbdare! Știu că vă e greu!

– Cum nu ne-o fi greu, când tragem mai rău ca marhăle în jug, prin ploaie, zloată sau arșiță, să tăiem bușteni și să-i cărăm la Zlatna, cu carele și boii noștri, zi de zi, pentru o plată de nimic, care nu ne ajunge să ne răscumpărăm robota. Și tot noi suntem târâți prin tribunale, amenințați, schingiuiți de soldații care ne pradă satele, ne omoară bătrânii și femeile. Iar delegații noștri nu sunt ascultați, ba și mai rău, îs băgați fără vină în temnițe.

– Iară noi, cărpinișenii, abrudenii și buciumanii, am fost scutiți de robotă, în schimbul a trei funți de aur pe an, predat la trezoreria statului, iară acu, vin fiscarășii cu armata să ne scoată la robotă. Noi ne-am împlinit angajamentul, dar ei, ba. Nu mai putem suferi atâta nedreptate!

– Nimic nu-i al nostru! Ne-or luat păduri și pășuni și ori de câte ori am despădurit și desțelenit câte un dărăbuț de pământ pă câte o coastă sălbatică sau pă câte o râpă, or venit și ni l-or luat și pă acela. Ne-am săturat de sudălmi și schingiuiri, ne-am săturat să fim mereu valahi proști. Până când om sta cu fruntea în țărână și n-om privi și noi spre soare?

– Și mai sunt acum și noile gărzi ungurești ale grofilor din Abrud, care ne urmăresc și ne vânează peste tot, ca pe animale. Și se mai aude, că vor aduce peste noi și o armată de secui, care știm la ce sălbaticii se dedau.

– Mare dreptate aveți, grăi Iancu mulțimii. A venit vremea să lumineze soarele și asupra nației române. Vremea vorbelor a trecut demult. Acum e vremea faptelor. Nu cu argumente filozofice și umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea!^[1] Astăzi însă, mergeți la casele voastre, dar pregătiți-vă arme și merinde. Curând vă voi da semnalul să pornim la luptă. Mult nu mai avem de așteptat. La arme și loviri, vom răspunde și noi cu arme și lupte. Să vă faceți lănci și să vă îndreptați coasele^[2], dar la nevoie și bâtele or fi bune, și topoarele. Dar nu le folosiți încă. De azi înainte să ascultați numai de mine!

– Uraaa! se auziră strigăte din zeci de piepturi. Vivat, vivat Iancu! Vivat națiunea română! Să ne înarmăm!^[3]

Și cât ai clipi, mulțimea potolită, se împrăștie discutând cu însuflețire și speranță despre lupta ce va urma. Lupta pentru drepturi și libertate.

^[1] Ștefan Pascu, Avram Iancu, București, 1972, p. 99.

^[2] Ibidem, p. 102.

^[3] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 59.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

Avram Iancu – Marea Adunare de la Blaj

În cele din urmă sosise și ziua cea mare a mult așteptatei Libertăți. O zi născută din alte zeci de mii de zile trăite de iobagi în întuneric, chinuri, foamete și sărăcie. O zi udată veacuri de-a rândul cu lacrimile, sângele și durerile celor mulți și oropsiți.

Și iată-i astăzi, mărșăluind în șiruri nesfârșite, îmbrăcați în haine albe de sărbătoare, unii purtând drapele pe care stă scris: 15 mai 1848. Pace! Libertate! De pe toți munții, de pe toate văile și șleaurile curg la vale spre Câmpia Blajului puhoaie nesfârșite de oameni… Unii pe jos, alții călare sau în căruțe. Sunt români din toate colțurile Transilvaniei, chiar și din Principate, dar lor li s-au alăturat și iobagii maghiari și sași. Chipurile le radiază de o bucurie fără margini. Par îmbrăcate în razele unui soare primăvăratec. Sunt razele acelui Soare al Libertății, așteptat, visat, dorit de zeci de generații de iobagi. Atunci când fac popasuri, aceste mulțimi încing hore ale bucuriei. De la brâu își scot fluierele și cântă, și chiuie acești năpăstuiți de răsună munții și văile, iar apoi încing hore vesele și înfocate precum viforul iernii.

Toate eforturile autorităților de a împiedica această adunare au fost anulate de dorința nestăvilită de libertate a iobagilor. Nu au fost intimidați nici de furcile ridicate la marginea satelor, nici de amenințările, arestările, abuzurile și execuțiile întreprinse de autorități. Iar pentru a-i motiva și organiza, săptămâni de-a rândul, ziua și noaptea, Iancu a colindat sate și cătune, a străbătut munți, dealuri, păduri și văi. El le-a spus că ziua Libertății e aproape, dacă vor fi uniți, curajoși și tari ca stâncile din jur, în cererile lor. Destul a muncit și chinuit neam de neamul lor pe brazdele domnilor fără nici o plată. A sosit vremea să-și ia pământul înapoi. Cuvintele lui înflăcărau mulțimile și le ajungeau drept la suflet, oblojindu-le și alinându-le durerile vechi, pentru că Iancu știa să le vorbească pe înțeles, doar era ieșit din rândurile lor, le cunoștea sufletul, bucuriile și necazurile. Cuvintele lui îi entuziasmau și-i fericeau, de aceea, l-ar fi urmat și-n foc, cu prețul vieții. De aceea, coborau acum spre Blaj cu bucurie și speranță nestăvilită.

Toată primăvara Iancu, împreună cu Balint, Buteanu, Clemente Aiudeanul și alți fruntași au colindat satele. Uneori, la miezul nopții, Iancu și Clemente, precum două năluci, erau văzuți trecând în galopul cailor dintr-un sat în altul. Iancu nu numai că i-a încurajat pe moți să-și ceară drepturile, dar în aceste luni i-a și organizat în vederea unei apărări armate, ca răspuns la înființarea în martie a gărzilor maghiare și săsești înarmate cu până la 5.000 de puști și a amenințărilor adresate de Nemegyei, administratorul Zlatnei:

– Dacă nu ascultați, voi aduce într-adevăr, soldați secui, și dumneata știi cât de sălbatic se poartă aceștia^[1], îl amenințase el pe Iancu.

– În acest caz și moții vor deveni sălbatici^[2], îi răspunsese Iancu. Și mai sper, că ne vom dobândi drepturile ce ni se cuvin cu armele minții iară nu cu bâta. Căci lupta va fi inegală: voi aveți arme, noi doar bâte și topoare. Dar victoria va fi a noastră, pentru că și dreptatea este de partea noastră, și pe deasupra suntem mulți, mulți ca cucuruzul brazilor, sîntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi^[3].

De aceea, Iancu devenise unul dintre cei mai primejdioși dușmani și se pusese premiu pe capul său.

Însă acum, la Blaj, se poate vedea cu adevărat rezultatul atâtor luni de febrilă zbatere a lui Iancu și a celorlalți fruntași români. Iancu și Buteanu coboară din munți în fruntea a 10.000 de moți organizați și disciplinați precum o armată de frunte, în acordurile marșului pus pe melodie de Begnescu, aceasta fiind o pastișă după opera Tancred de Rossini: Astăzi cu bucurie românilor veniți/Pe Iancu în Câmpie/Cu toți să-l însoțiți!”

Și într-adevăr, Iancu intră în Blaj cu o aură în jurul său de mare comandant militar. La vederea sa, chipurile uscățive ale țăranilor, arse de soare și supte de suferințe se luminau, parcă întinerind. Sumanele și căciulile zburau aruncate în aer, iar din piepturile lor țâșneau chiote puternice. El devenise garantul libertății lor.

Dar de-a dreptul uluitor a fost pentru toți cei prezenți, modul de organizare și aranjare a țăranilor de la Adunarea de pe Câmpia Libertății, sub îndrumarea lui Iancu. Astfel, cei aproape 40.000 de participanți se orânduiesc parcă fără nici un efort, sub formă de stea uriașă, într-o ordine perfectă.

Generalul Schurter care era prezent acolo pentru a folosi la nevoie forța armată, urmărind cum se aranjează rapid, eficient și într-un mod ordonat această mulțime imensă, a exclamat plin de admirație:

– De când sunt am văzut mai multe adunări populare în Alsacia, Elveția și în alte locuri, dar adunare de popor atât de numeroasă, care să fie condusă cu atâta loialitate, să demonstreze atâta cultură și atâta seriozitate, atât nobil entuziasm, n-am văzut în toată Europa^[4].

Într-o atmosferă de solemnitate, entuziasm nemărginit, emoție și efervescență, ordine și sobrietate, la Blaj, națiunea română se proclamă națiune de sine stătătoare. Iar a doua zi sunt votate cele 16 puncte cu cererile românilor, care vor fi trimise către împăratul și Dietei de la Cluj.

Odată stabilite și aprobate cererile românilor, fruntașii lor, Bărnuțiu, Barițiu, Iancu, Papiu, Buteanu și alții sunt purtați pe umeri de poporul adunat, ca niște odoare de mare preț. Iar entuziasmul mulțimii atinge cote maxime, atunci când Iancu le întărește speranța în obținerea dreptății prin cuvinte simple, dar convingătoare:

– Uitați-vă pe câmp, românilor. Suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi.

Doar prin câteva cuvinte Iancu le-a întărit speranța în victoria dreptății, punând lupta lor sub protecție divină.

^[1] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 37.

^[2] Ibidem.

^[3] Ibidem, p. 47.

^[4] Horia Ursu, Avram Iancu, București, 1966, p. 80.

Monica Cecilia Dușan, Muzeograf

Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad

Despre EVOLUȚIA STATUTULUI FEMEII de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri până azi, cu elevi de la Liceul de Arte „Sigismund Toduță” Deva

Azi au fost pe la noi, la muzeu, tineri frumoși de la Liceul de Arte „Sigismund Toduță” Deva, împreună cu doamna prof. Marinela Iosub!

Colegele noastre de la Secția de Marketing și Relații cu Publicul i-au întâmpinat cu mare drag!

Am văzut împreună expozițiile muzeului și cum, mâine este o zi specială, Ziua Femeii, am vorbit despre EVOLUȚIA STATUTULUI FEMEII de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri până azi!

Venus de Murany (Mária Széchy), doamna din trecut a Palatului Magna Curia, a fost cea despre care s-a povestit pe îndelete!

Mulțumim pentru vizită și vă mai așteptăm!

 

 

AVRAM IANCU – OMUL: Când a venit în lume Avrămuț

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/112-avram-iancu-omul-cand-a-venit-in-lume-avramut/2024-01-29-10-40

AVRAM IANCU – OMUL: Copilăria lui Avrămuț

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/115-avram-iancu-omul-copilaria-lui-avramut/2024-02-06-10-30

AVRAM IANCU – OMUL: Avram Iancu la școală

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/117-avram-iancu-omul-avram-iancu-la-scoala/2024-02-12-10-30

Copilul de moț pornit în lume să învețe carte. Avram Iancu la Zlatna

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/119-avram-iancu-la-zlatna/2024-02-19-10-00

Avram Iancu – „nepotul lui Horea”

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/121-avram-iancu-nepotul-lui-horea/2024-02-26-10-00

Iancu la Târgu Mureș

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/122-iancu-la-targu-mures/2024-03-04-10-00

Avram Iancu – Marea Adunare de la Blaj

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/128-avram-iancu-marea-adunare-de-la-blaj/2024-03-11-10-00

Iancu la Câmpeni

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/132-iancu-la-campeni/2024-03-18-10-00

Avram Iancu – Gândurile unui moț. Pregătiri de luptă

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/134-avram-iancu-gandurile-unui-mot-pregatiri-de-lupta/2024-03-28-09-00

 Iancu – ascuns în huda de la izvoarele Crișului Alb

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/136-iancu-ascuns-in-huda-de-la-izvoarele-crisului-alb/2024-04-01-09-00

Bătălia de la Salca Roșă-Târnava de Criș

https://mcdr.ro/index.php/ro/expozitii-si-evenimente/expozitii-permanente/evenimentebrad/139-batalia-de-la-salca-rosa-tarnava-de-cris/2024-04-15-09-00

 *   *   *

Ne aflăm la finalul primei luni dintr-un AN IMPORTANT din punct de vedere istoric și….sufletesc, pentru locuitorii județului Hunedoara si nu numai!

Anul 2024 a fost declarat, prin decret prezidențial, „ANUL AVRAM IANCU”, aniversându-se 200 de ani de la nașterea revoluționarului român!

Specialiștii muzeului nostru pregătesc o serie de evenimente deosebite și interesante, despre care vă vom oferi detalii la momentul respectiv.

Însă, ne-am gândit că povestiri despre OMUL Avram Iancu, despre locurile unde s-a născut, momentul când s-a născut, despre copilăria sa, despre evenimentele care i-au marcat tinerețea și care au contribuit la ceea ce va avea să fie, vor completa, frumos, tabloul Crăișorului!

Așa că, draga noastră colegă MONICA DUȘAN, muzeograf la MUZEUL DE ISTORIE LOCALĂ ȘI ETNOGRAFIE BRAD, s-a apucat de scris  și a alcătuit texte minunate, pe care le invităm să le lecturați, săptămânal, începând de azi, pe site-ul muzeului.

Bine documentate, din scrieri și viu grai local, frumos ticluite, scrierile Monicăi merită toată atenția, de aceea aici vă vom reda doar fragmente care să vă deschidă poarta spre o lectură așezată și plăcută a întregului text.

Vă așteptăm cu drag, în fiecare săptămână, să urmăriți postările pe site, facebook și instagram!

Secția de Marketing și Relații cu Publicul